Purple Lines MTB camp (iunie 2019) – Ziua 1: Munții Rodnei

Datorită iernii grele de care am avut parte, cel mai fain camp MTB din țară a sosit cu 2 săptămâni întârziere. Ca norocul că am avut inspirația să particip la Village Warrior MTB camp și astfel am mai îndulcit așteptarea.

Spre deosebire de anii trecuți, acum au fost organizate două sesiuni în weekenduri consecutive: Purple Lines Warrior și Purple Lines Gravity, cel din urmă fiind axat pe downhill, în consecință nu o să mai fie menționat de aici încolo.

Tot spre deosebire de anii trecuți, de data aceasta am ales dormitul la cort, dacă tot am luat echipament pentru tura din Franța și nu l-am mai folosit de atunci. S-au anunțat mai mulți aventurieri cu cortul, dar până la urmă am fost singurul.

După multe săptămâni în care prognoza meteo arăta în fiecare zi ploaie, a sosit și joia cea mare în care pornim spre orașul de la poalele munților Rodnei și Maramureșului. La ediția asta s-au înghesuit băimărenii mai tare ca niciodată: Ramona (cu eBike!!), Florin, Cătălin, Istvan, Peter, Cătană, subsemnatul și Călin care ni s-a alăturat în cea de-a doua zi. Tot din același oraș magnific (haha!) fac parte și organizatorii, Iulia și Robert, cât și bucătarul, domnul Attila (tata lui Robert) care ne-a încărcat bateriile în fiecare zi cu o mâncare excepțională. Wouter Cleppe încă n-are buletin de Baia Mare, dar la cât se dă pe aici, nu se știe niciodată ce o să fie.

În jur de ora 18:30 ajung împreună cu Cătană și Peter la o pensiune nouă care ne servește ca tabără de bază și încep să montez cortul.

Casa e instalată, să înceapă distracția!

Apare și Ștefan între timp, obișnuit de-al casei deja, și Vlad pe care l-am cunoscut la Breb anul acesta. Apoi fac cunoștință cu oamenii noi pe măsură ce apar. N-au fost foarte mulți căci jumătate din locuri le-au ocupat băimărenii.

În jur de ora 21 servim cina, ne ține Robert o scurtă prezentare cu traseele zilelor următoare, iar apoi ne întindem la povești, unii dintre noi până pe la ora 1 dimineața. În fiecare camp The North Quest am dormit foarte prost în prima noapte, așa că eram curios cum o să meargă treaba la cort.

Ziua I – Vineri, 21 Iunie: Valea Repedea – Puzdrele – Șaua Galațiului – Șaua Gârgălău – Știol – Cascada Cailor – Complex Borșa, 36.76km cu 1529m dif. de nivel

N-am prea dormit, ca de obicei. În principal am murit de cald din cauză că m-am băgat în sacul de dormit și abia pe la 4:30, când eram ud leoarcă, am ieșit din sac și m-am învelit cu el. După o oră și ceva de somn mai bun, scot dopurile din urechi să aud mai bine ciripitul păsărelelor, dar îl aud pe Cătălin și ies afară pe la 6am.

Beau cafeaua cu Cătălin și Ștefan, noi fiind cei 3 matinali ai camp-ului, iar în jur de ora 8:30 – 9:00 servim micul dejun după care ne echipăm de muncă.

În mare, traseul este cel consacrat, pe care l-am parcurs și anul trecut tot în prima zi. Pornim direct în urcare pe forestierul ce ne duce la fosta cabană Puzdrele. Aici anul trecut am făcut mai mult pushbike că mi-a fost rău după concursul de hillclimb, iar acum mi-am propus să urc cât mai mult pe bicicletă. În față a plecat Robert cu ebikerii (că nu e doar Ramona cu motor) și cei mai antrenați, iar în spatele grupului a rămas Wouter.

Borșa, o poză făcută din mers

De acolo venim. Înainte de curbă s-a terminat șmecheria

Până înainte de curba de mai sus, a mers totul strună, dar când panta bolovănoasă a trecut de 20% și pe Garmin am văzut puls 200, m-am oprit. De aici încolo, n-a mai mers treaba. Pe bucata care a urmat ba dădeam la pedale, ba descălecam înjurând rapoartele și reproșându-mi că n-am schimbat foaia mică cu una de 24T cum plănuisem. Îl ajung pe Cătălin care pornise tare în față cu Robert & CO și care acuma părea că se chinuie și el, dar mai cu talent. Se vede cât de mare era panta după cât de drept înaintează Cătălin.

Drumul face un viraj la stânga și se mai domolește nebunia de pantă așa că încalec din nou. Știu că urmează în curând locul de regrupare, dar pare că nu se mai termină bucata asta și panta încă trece uneori de 14%.

Drumul care pare că nu mai ajunge în zona de regrupare

Borșa jos în zare

Regrupare

Sub vârful din zare trebuie să ajungem!

Mănânc și fac o poză (ultima de mai sus) cu vârful Puzdrele sub care trebuie să ajungem. După o coborâre scurtă, câteva urcări abrupte și iar o coborâre scurtă, ajungem la Stâna/Cabana Salvamont unde umplem bidoanele cu apă și mai mănânc un baton căci de aici urmează greul.

Cascada de vis-a-vis de stână

Stâna/cabana salvamont pustie.

De la fosta cabană Puzdrele se împute treaba. Imediat după ruină încep și bag pushbike pe zone unde anul trecut am urcat călare, așa că moralul se prăbușește câteva etaje. Mi s-a părut mult mai bolovănos drumul, ori au umblat cu 4×4 pe acolo ori e de la ciurdele de vaci.

Spre Cabana Puzdrele

Ruina

O pauză de pushbike și o privire înapoi

La un momentdat 200m făcuți pe bicicletă au ajuns să fie o adevărată binecuvântare. Știu că urmează zona de regrupare chiar sub vârful Puzdrele și mă ambiționez să urc o bucățică mai tehnică, iar apoi surpriză: nu se oprise nimeni acolo, erau doar niște văcuțe la păscut. S-a mai dus moralul câteva etaje în jos.

Fosta zonă de regrupare

Pushbike spre Șaua Galațiului

Cam atât de în față erau restul. 10x zoom față de poza anterioară

Abia de aici începe zona adevărată de push/carry bike. Nu știu exact ce mi-a trebuit, dar am dat un zoom pe telefon și am văzut că ceilalți sunt aproape în vârf, iar eu abia începeam împinsul. Moral lvl -9999 + nervi. Robert strigă ceva la mine din vârf fără să-l înțeleg, dar nu prea mă interesează decât dacă zice că vine să-mi ia bicicleta. Mai rămâne doar Peter în spatele meu și încep să mă gândesc ce sărăcie caut aici să mă chinui al 3-lea an la rând. Am gândit și lucruri necurate care nu ar trebui spuse pe post, gen că nu mă mai duc altă dată (mi-a trecut între timp).

Cu chiu cu vai ajung în vârf și intru pe Șaua Galațiului, locul unde ne așteaptă Wouter în fiecare an pentru poză. Anul ăsta e mai slăbuță partea cu purple, rododendronul nefiind atât de înflorit ca anul trecut. Din ce am auzit a fost afectat de grindină.

Photo: Wouter Cleppe / The North Quest

Dacă anul trecut am lăsat de-o parte frica de înălțime și am făcut toată șaua pe bicicletă, oprind doar pentru poze, anul ăsta am fost atât de demoralizat că 70% am împins de bicicletă. Aș fi făcut toata șaua pe lângă bicicletă, dar văzând capătul mi-a fost lene să împing atâta. 😀

Vedere din șaua galațiului

Îl văd pe Robert că pleacă cu ceilalți, rămânând doar Wouter, Istvan care aproape ieșea din șa și în spate Peter care abia începuse traversarea. Vremea nu arată bine deloc, motiv pentru care au luat-o ceilalți din loc și nici noi nu stăm decât până ajunge Peter, iar apoi îi dăm bice mai departe.

Oare scăpăm?

Bucata asta pe curba de nivel îmi place și fac puțin de recovery moral. Mai facem un scurt push bike până în Șaua Gârgălău (dacă nu încurc locurile) și o regrupare. Wouter, optimist convins, ne-a tot zis de la începutul zilei că nu ne plouă, dar începe să pună pe el echipamentul de ploaie.

Cu Peter pe curba de nivel

Plouă în toate direcțiile

Cu Wouter Cleppe

Plouă și în direcția asta

Se poate vedea că plouă bine în toate direcțiile. Pe lângă asta, suflă vântul de îți zboară salamul de pe sandwitch și ne aduce câțiva picuri de ploaie așa că o luăm la vale de îndată ce ajunge și ultimul om pe vârf. Coborârea mi-a plăcut tare și am coborât mai bine ca anul trecut, deși de câteva ori am descălecat. Facem câteva regrupări pe coborâre, Istvan face o tumbă peste cap fără să fie ceva grav și într-un final ajungem în Șaua Știol de unde începem coborârea pe la Cascada Cailor.

Coborâre faină și loc moale de dat peste cap

Îl așteptăm și noi pe Wouter nu numai el pe noi :))

Văcuțe relaxate

Pe la cascadă am trecut fără să oprim la poze. Pe panta finală, foarte abruptă, înainte de forestier am avut emoții mari. N-am controlat bine viteza la intrarea pe pantă, iar apoi cel mai probabil am pișcat un pic frâna spate. Cert e că n-am mai avut nici un control și am luat-o pe o trasă plină cu bolovani mari. La fiecare bolovan mă așteptam să zbor de pe bicicletă, dar cumva am ajuns jos și am jurat că duminică cobor pe lângă bicicletă.

Colegul Ștefan a făcut un filmuleț mișto pe bucata Șaua Galațiului – Cascada Cailor – forestier. La anul poate apar și eu în filmuleț…

În Complex Borșa am oprit la un magazin cu gândul să luăm apă că nu mai aveam nici unul, dar ne-au expediat ”domnii” de acolo: ”mereți mai departe, nu vedeți că se lucrează?”. Ar mai fi trebuit să facem o urcare ca să nu mergem așa mult pe asfalt până la pensiune, dar Wouter zice că n-are rost să o mai facem că nu e nimic de văzut acolo, e doar abruptă și atât. Mi s-a părut mie că încurcă urcarea în cauză cu alta, dar am zis că dacă mergem direct la pensiune nu ne mai trebuie apă. Ei, ce să vezi? Pornește Wouter GPS-ul și zice “oh, mai este o cățărare!” Pentru o clipă am sperat că nu o facem, cum am stabilit, căci nu mai aveam apă deloc, dar semnalizează Wouter stânga și iată-ne pe o urcare de 1.5km cu pantă medie 11.4%.

De pe ultima cățărare

Ultimul punct de regrupare

Ne regrupăm iar unde credeam noi că e gata urcare tocmai când Robert cu ceilalți plecau mai departe. În loc să facem dreapta și să coborâm spre pensiune pe forestierul pe care urcasem dimineață, traseul zice că trebuie să facem stânga și să mai băgăm o cățărare, dar stabilim cu Wouter să mergem direct la pensiune. Când am văzut ce coborâre a făcut Robert cu restul trupei la final de zi, m-am bucurat și mai tare că noi am coborât direct la pensiune pe forestier.

Spălăm bicicletele, luăm cina în jur de ora 20, iar apoi Robert ne prezintă traseul de mâine și câteva informații despre antrenament și alimentație după care stăm la povești. În seara asta mai mulți oameni sau culcat devreme, dar pe câțiva tot ne-a prins miezul nopții pe terasă.

Va urma.